Produse apicole

Mierea este recoltată de apicultor prin tehnologii specifice doar după ce a fost maturată de albine. Din stup la borcan mierea va “curge” prin mai multe etape ca de exemplu recoltarea și descăpăcirea fagurilor, extracția, decantarea și îmbutelierea mierii. Lucrările presupun atenție, cunoaștere, efort, tehnică, igienă, organizare, atât pentru a asigura bunăstarea albinelor cât și pentru păstrarea calităților produsului final. În fiecare din aceste etape există diverse abordări tehnologice în funcție de mărimea stupinei și pregătirea apicultorului. De asemenea, în funcție de nivelul de vânzare și procesare, pregătirea mierii pentru îmbuteliere poate cuprinde etape suplimentare ca de exemplu decristalizarea, cupajarea, omogenizarea, depozitarea, toate în condiții controlate, etape care necesită un control foarte atent pentru a păstra cât mai intacte proprietățile inițiale ale mierii extrase din faguri.

Recoltarea polenului se bazează pe particularitatea biologică a albinelor de a aduna polenul din flori, de a-l transporta, sub formă de ghemotoace de diverse culori, pe coşuletele picioruşelor posterioare ale albinelor culegătoare şi de a-l acumula în stup, adică de a-l înmagazina instinctiv ca rezervă de hrană la fel ca şi în cazul mierii, în perioadele când natura îl oferă. În momentul colectării polenul are următoarea compoziţie chimică: apă 15-20%, proteine 20-24%, zahăr invertit 35-40%, lipide 3-3,5%, substanţe minerale 2,5-3%, alte componente (polenină, celuloză, hemiceluloze, amidon, pigmenți, antioxidanți, uleiuri volatile, etc) 20%. În fapt, polenul are conţinut proteic foarte bogat, fiind baza creșterii și dezvoltării coloniei. Prezenţa tuturor aminoacizilor esenţiali şi existența unui raport echilibrat dintre aminoacizi, în special în polenul poliflor, conferă proteinei din polen o mare valoare biologică. Polenul recoltat de albine este depozitat în fagurii din stup şi odată cu recoltarea şi depozitarea, acesta este îmbogăţit cu diverse substanţe specifice şi presat în celule pentru ca acesta să poată fi conservat pe o perioadă lungă de timp. După depunerea în celule acesta suferă o serie de transformări biochimice rezultând aşa numita păstura care îi asigură atât conservarea cât şi o mai bună digestibilitate. Perioada de recoltare a polenurilor de către albine este în general limitată la perioada de abundenţă a acestuia, în condițiile țării noastre fiind perioada aprilie-iunie. Cantitatea totală care poate fi recoltată în timpul unui sezon activ depinde de: flora poleniferă existentă, calitatea şi atractivitatea polenurilor, puterea coloniei şi starea fiziologică a acesteia (cantitatea de puiet necăpăcit), însuşirile genetice, prezenţa rezervelor de păstură în stup, condiţiile de vreme. Metodele de producţie a polenului au la bază colectoare de polen, montate de obicei la urdinișul familiei, prin care albinele culegătoare la intrarea în stup sunt obligate sa treacă și care determină desprinderea ghemotoacelor de polen de pe membrele posterioare şi acumularea acestora într-un spaţiu colector, inaccesibil albinelor. Tehnologia de recoltare a polenului trebuie să asigure condițiile de păstrare a calității acestuia pe tot fluxul de obținere până la utilizare.

Cât polen trebuie să consumăm? Pentru persoanele care nu sunt obișnuite cu consumul regulat al acestui produs, este foarte important ca polenul să înceapă să fie consumat lent, aceasta deoarece produsele apicole pot produce la unele persoane, cu sensibilităţi cunoscute, reacţii alergice. De exemplu s epoate începe prin a lua două granule sub limbă, pentru a face testul de sensibiliate (mâncărime, strănut, uşoară inflamare). Dacă se produce o astfel de reacţie alergică, trebuie consultat un nutriţionist sau un medic alergolog. Dacă reacţia este tolerabilă, se poate continua cu câte 2 granule în fiecare zi până ce nu mai apare nici o reacţie, apoi doza zilnică se creşte lent. Dacă nu se produce nici o reacţie de la primul test, se începe cu 3 granule, crescând  cantitatea cu câte 2 granule la interval de câteva zile până ce se ajunge la ½ de linguriţă zilnic.  Treptat doza poate creşte până la 1 – 2 linguriţe pe zi, sau chiar mai multe. Doza normală zilnică pentru un adult porneşte de la peste 1 linguriţă de polen, dar aceasta este funcţie de metabolismul individual.

Păstura este polenul recoltat și depozitat de albine în faguri ce suferă o serie de transformări biochimice ca urmare a proceselor de fermentație ce au loc natural. După recoltarea polenului în ghemotoace, albinele îl transportă la stup și îl depozitează în celule, tasându-l energic până ce acesta umple în proporție de 2/3 celulele. În scurt timp se vor instala o serie de procese de fermentație datorită conținutului în zaharuri. În prima etapă se dezvoltă bacteriile din genul Pseudomonas, care inhibă dezvoltarea celorlalte categorii de bacterii, precum şi a drojdiilor şi mucegaiurilor. Pe măsură ce se înmulțesc, aceste bacterii aerobe, consumă oxigenul din substratul nutritiv, după care se auoasfixiază și sporulează. În cea de-a doua etapă se dezvoltă bacteriile din genul Lactobacillus care fermentează energic zaharurile cu formare de acid lactic pe care nu-l pot metaboliza mai departe. Acidul lactic inhibă dezvoltarea altor bacterii anaerobe concurente, dar când cantitatea acestuia a depăşit limita de rezistenţă a bacteriilor lactice se produce autointoxicarea lor sub acţiunea propriului produs metabolic. În ultima etapă, pe substratul puternic acidifiat se dezvoltă drojdiile din genul Sacharomyces care desăvârşesc procesul de formare a păsturii. Succesiunea celor trei etape asigură sterilizarea microbiană selectivă şi autoconservarea produsului, iar transformările biochimice şi produşii de biosinteză rezultaţi îi conferă o bună capacitate de utilizare digestivă şi metabolică, deci o calitate nutritivă superioară. Conservabilitatea faţă de agresiunea bacteriană este asigurată de pH-ul foarte scăzut şi de conţinutul redus de apă. Conţinutul de zaharuri al păsturii este mai mic decât al polenului deoarece o parte din el a fost consumat în procesul fermentativ.Valoarea proteinelor este semnificativ mai mare decât în polen, întrucât la zestrea iniţială se adaugă proteinele sintetizate de microorganismele angajate în procesul de fermentaţie. De asemenea, în păstură se regăsesc şi alţi produşi de biosinteză, în special vitamine, precum şi un conţinut bogat şi variat de enzime. Utilizarea păsturii necesită scoaterea ei din faguri şi ambalarea în recipiente adecvate. Se folosesc de obicei borcane din sticlă colorată care se păstrează la temperatură scăzută (de preferinţă la frigider). Recoltarea păsturii se face începând cu data de 15 iunie, după maturarea ei în celule şi numai din fagurii proaspeţi scoşi din stup. Granulele de păstură se ambalează în borcane închise la culoare ce se închid ermetic şi se păstrează la o temperatură care să nu depăşească 15^o

Propolisul are o compoziţie complexă, fiind extrem de apreciat și utilizat în apiterapie datorită proprietăților sale biologice cum ar fi cele cicatrizante, antioxidante, antimicrobiene. Propolisul este o substanţa cleioasă recoltată de pe mugurii şi lăstarii tineri ai unor arbori (plop, mesteacăn, pomi fructiferi, conifere) similar colectării polenului. Propolisul reprezintă un amestec de substanţe răşinoase vegetale, ceară vegetală, uleiuri eterice și alte componente specifice pe care albinele îl culeg de pe diferite specii de plante şi pe care îl folosesc ca material plastic pentru dezinfecția stupului, chituirea crăpăturilor, netezirea substanţelor rugoase din interiorul stupului, fixarea şi consolidarea fagurilor, reducerea dimensiunilor urdinişului în caz de necesitate, lustruirea celulelor în special a celor din fagurii vechi în care s-au crescut mai multe generaţii de puiet, precum şi pentru acoperirea şi îmbălsămarea dăunătorilor mari pătrunşi în stup pe care-i omoară şi nu-i pot evacua. Principalele grupe de substanţe care se regăsesc în propolis sunt:răşini şi balsamuri 55%; ceruri de natură vegetală cu solubilităţi diferite şi ceară de albine 7,5 – 35%; uleiuri volatile (esenţiale) cu arome specifice 10%; polen 5%;  acizi graşi 5%; alte substanțe cum ar fi terpene, vitamine (A, B, E, PP), oligoelemente, aminoacizi, substanţe taninice, secreţii ale glandelor salivare de la albine şi impurităţi 4,40 – 19% – componente prezente în mod accidental în propolis (aşchii de lemn, fragmente de corp de albină etc). Recoltarea propolisului depinde de disponibilitatea acestuia în natură, de speciile de plante furnizoare, de sezon, de necesitățile coloniei și de particularități genetice. Propolisul se poate colecta prin răzuirea de pe diverse suprafețe ale stupului, dar și cu ajutorul unor dispozitive specifice ce se numesc colectoare de propolis. Propolisul fiind solubil în alcool etilic la rece, se pot uşor prepara soluţii şi extracte specifice.

Lăptişorul de matcă este produsul cu care albinele tinere, doici, hrănesc larvele celor trei caste de albine lucrătoare în primele trei zile de la eclozionarea din ou şi pe parcursul stadiului larvar și al vieții în cazul mătcilor, motiv pentru care este denumit și lăptișor de matcă. Lăptişorul de matcă este un produs de secreţie al glandelor hipofaringiene și a glandelor mandibulare, care sunt foarte dezvoltate la albinele tinere deoarece acestea consumă foarte mult polen. Componentele biochimice majore din lăptișor (protide, lipide, glucide) sunt sintetizate pe baza nutrienților preluați din hemolimfa ce scaldă acinii glandulari. La albinele care au depășit această etapă, rolul glandelor secretoare de lăptișor de matcă nu se încheie aici, acestea fiind utilizate la producția unor substanțe ce au rol în digestie sau comunicare (invertaza, feromoni de alarmă). Colectarea lăptişorului de matcă constă în crearea condițiilor pentru creșterea de mătci și recoltarea acestuia din botcile aprovizionate. Procesul de colectare a laptişorului de matcă în scopuri comerciale este unul foarte delicat şi anevoios ce presupune tehnici și condiții speciale. Lăptişorul de matcă este alcătuit în mare din apa 58-67%, proteine 13-18,5%, zahăr invertit 7-12%, lipide 3-6% substanțe minerale 0,8-1,5%. În afara componentelor majore (protide, lipide, glucide, substanţe minerale), lăptişorul de matcă are în compoziţie numeroase principii biologic active: aminoacizi (acidul aspartic, glutamic, alanina, arginina, glutamina, glicina, lizina, metionina, prolina, valina, tiamina. tirozina etc), enzime, vitamine (tiamina, riboflavină, biotină, acid folic, acid pantotenic, vitamina C), acizi hidroxidecenoici (acidul 10-hydroxy-2-decenoic (10-HDA)), acetilcolină şi gamaglobulină. Datorită compoziţiei sale chimice, a proprietăţilor sale, precum şi a conţinutului bogat în vitamine şi aminoacizi, lăptişorul de matcă este folosit în medicină (apiterapie), dar și în cadrul unei game variate de produse energizante, apiterapice şi cosmetice.

Apilarnilul este un alt produs apicol, de asemenea cu proprietăți biologic active, obținut din larvele de trântor, recoltate cu o zi înainte de căpăcirea celulelor, respectiv în a zecea zi de la depunerea oului sau în a şaptea zi de stadiu larvar, pentru larvele de trântor. Apilarnilul se prezintă şi se valorifică sub următoarele forme de prezentare: ca produs propaspăt, neomogenizat şi nefiltrat, recoltat în condiţii de stupină, constituit din larvele de trântor şi din substanţele nutritive aflate în respectivele celule; ca triturat larvar rezultat din omogenizarea (triturarea) şi filtrarea apilarnilului proaspăt recoltat în condiţii de stupină; ca produs stabil liofilizat rezultat din deshidratarea trituratului larvar apilarnil, omogenizat şi filtrat în prealabil. Compoziția chimică a apilarnilului proaspăt este: apă 65,0-75,0%, proteine totale 9,0-12,0%, glucide totale 6,0-10,0%, lipide totale 5,0-8,0%, elemente minerale max. 2,0%. Apilarnilul proaspăt neomogenizat şi nefiltrat se păstrează în recipiente speciale din material plastic şi se conservă doar în congelator la temperatura de -5°C la -15°C. Apilarnilul, sau cel de-al 8-lea produs al stupului așa cum este cunoscut și definit (după numele celui ce l-a studiat, apicultorul N. Ilieşiu, la începutul anilor 80) se poate valorifica în diferite formule de suplimente nutritive sau poate fi consumat ca atare.

Ceara este un produs de secreție al albinelor relativ tinere -14-19 zile, pe care îl modelează într-o adevărată capodoperă arhitecturală a stupului care este fagurele, spațiul de creștere a noilor generații de albine și de depozitare a hranei. La momentul secreției, ceara de albine este lichidă pentru ca imediat să se prezinte sub forma unor solzi de culoare alb-transparent care vor fi modelați cu ajutorul mandibulelor. Pe măsura depozitării de hrană sau odată cu prima generaţie de puiet, aceştia devin galben- aurii, iar dacă sunt vechi de câţiva ani, pot deveni aproape brun-negri, influențând chiar culoarea mierii. Ceara proaspătă este moale, aproape casantă, cu gust slab balsamic și are punctul de topire cuprins între 62 și 65ºC. Ceara de albine (Apis mellifera) are în compoziţie cca 300 de substanțe diferite din care peste 100 sunt substanțe volatile care contribuie la parfumul cerii (monoesteri saturaţi şi nesaturaţi, diesteri, hidrocarburi saturate şi nesaturate, acizi liberi şi poliesteri hidroxilaţi). În ceara de albine au fost detectaţi o serie de compuşi printre care și alcoolul miricilic – substanţă cu rol de stimulator de creştere, gibberelina GA3 şi un  steroid specific uleiului de rapiţă, dar și un conținut mare de caroteni. Se ştie că morcovul are un conţinut bogat de vitamina A. 100 g de morcov conţin între 2 până la 9 mg de caroteni, aceiaşi cantitate de ceară, având o concentraţie ce variază între 8 şi 12 mg. Ca importanţă economică ceara ocupă primul loc după miere deci reprezintă al doilea produs al stupului. Ceara se poate recupera din fagurii reformaţi, din faguri obţinuţi în rama clăditoare, din crescături de faguri şi din căpăceală. Randamentul şi calitatea cerii sunt condiţionate de doi factori: calitatea materiei prime şi tehnologia de extracţie. Calitatea fagurilor se referă la raportul ceară/substanţe neceroase. Materia primă cu un conţinut redus de substanţe neceroase va da un randament foarte bun, iar ceara va fi de calitate superioară. Tehnologia de extracţie se referă la procedeul folosit care să asigure un randament cât mai bun fără să afecteze calităţile naturale ale cerii. Extracţia se poate realiza prin două procedee: prin topire sau cu ajutorul solvenţilor organici.

Veninul de albine este un produs secretat de glandele de venin şi eliminat de către albinele lucrătoare sub acţiunea unor stimuli externi. Înţepătura de albine reprezintă un act reflex de apărare, veninul fiind singurul mijloc de apărare de care dispun indivizii familiei de albine. Dezvoltarea maximă a glandelor de venin are loc la vârsta de 15-20 zile a albinei lucrătoare după care începe să involueze iar cantitatea acumulată în vezica veniniferă a unui individ este de cca. 0,3 mg. Cantitatea de venin este dependentă de vârsta albinelor, hrana acestora şi de sezon.  După studierea compoziţiei chimice şi a funcţiilor benefice pentru sănătatea omului s-au pus la punct tehnici de colectare ce se bazează pe producerea unor șocuri electrice ce declanșează reflexul de înţepare. Prin tehnicile dezvoltate acul și anexele sale nu rămân în substrat așa cum se întâmplă cand este vorba de piele, deoarece este utilizată o membrană subțire și foarte fină care nu reține acul. Pentru recoltare se utilizează aparate care se pot monta în diverse zone ale stupului. Veninul de albine este un produs care conține substanțe proteice, în general din grupa peptidelor, asta înseamnă că au o masă moleculară mică. Principalele fracţiuni proteice izolate din venin sunt melitina care reprezintă cam 55% din conţinutul proteic total şi apamina, în jur de 2%. Un aspect particular îl constituie conţinutul bogat de histamină, care poate ajunge până la 1%, precum şi prezenţa acidului formic. Veninul are un conţinut enzimatic foarte bogat, din care se detaşează hialuronidazele, fosfatazele şi fosfolipazele. Veninul produs de albine este un lichid incolor, dar cristalizează în contact cu aerul deoarece substanțele volatile se evaporă. Prin cristalizare devine o pulbere fină de culoare albă cu structură strălucitoare, fără aglomerări, fără impurităţi vizibile cu ochiul liber, cu lupa sau cu microscopul. Dacă nu este protejat împotriva oxidării, îşi schimbă treptat culoarea în brun-gălbui.  Este  puternic iritant şi la manipularea neatentă provoacă spontan reflexe de lăcrimare şi strănut. Este uşor şi complet solubil în apă formând soluţie clară. Greutatea  moleculară mică a componentelor veninului de albine face ca soluţia de venin să fie termorezistentă. Fiecăruia dintre principalele componente ale veninului de albine îi sunt atribuite câte un spectru larg de proprietăţi sau efecte fiziologice specifice.